Stația NSA din Berlin / Teufelsberg

Pe vremuri, când se potcoveau puricii cu 99 de ocale de fier, de făceau microfonie pe oriunde săreau, să fii spion era lucru complicat. Ca să afli pe unde umblă cineva trebuia să-l urmărești pas cu pas, ca să afli cu cine vorbește la telefon trebuia să-i plantezi un microfon, sau să faci o derivație pe linie, ca să-i cotrobăiești prin documente trebuia să intri prin efracție în apartament iar ca să afli pe cine cunoaște eventual trebuia să pui mâna pe agenda lui telefonică. Mai nou, îi dai un iphone și-i zici că-și poate salva totul în cloud, și gata-i treaba.

Dacă se întâmplă să fiți prin Berlin cu ceva timp liber, și aveți un interes pentru zona asta bântuită de James Bonzi, Edward Snowdeni și războaie mai mult sau mai puțin reci, nu trebuie să ratați stația de ascultare NSA din Teufelsberg. Povestea ei începe imediat după al doilea război mondial, când Berlinul a fost divizat în patru sectoare, iar cele trei sectoare occidentale (american, britanic și francez) s-au trezit înconjurate de Germania comunistă (fostul RDG). Orașul a fost destul de afectat de război, iar molozul rezultat a fost depozitat fie în afara orașului, în sectorul comunist, fie tot în oraș, în cazul Berlinului de Vest: mai exact, în Teufelsberg, peste un colegiu militar nazist. Care clădire s-a dovedit mai ușor de acoperit cu moloz decât de distrus cu dinamita. De, lucru nemțesc... În final, cei 26 de milioane de metri cub de moloz au născut un deal înalt de 120 de metri (cel mai înalt punct din Berlin). Și ca să fie plăcut ochiului, a fost și împădurit.

Prin anii '60, NSA încercau să fructifice poziția de avanpost a Berlinului de vest, în inima Germaniei comuniste, și să planteze o stație de ascultare. Oarecum logic, cea mai bună amplasare s-a dovedit a fi chiar pe dealul cu pricina. Cu ocazia asta s-au dat jos și telescaunele pentru ski (care probabil încurcau telecomunicațiile), iar roata de distracții din Zehlendorf a rămas montată permanent (de data asta pentru că, în mod misterios, ajuta telecomunicațiile). Ce se asculta? Orice comunicație care putea fi prinsă de antene, de exemplu morse, radio pe ultrascurte... Cum pe vremuri nu exista o tehnologie care să permită criptare / transmisie / decriptare într-un timp foarte scurt, multe transmisiuni erau necriptate. Domurile aveau dublu scop: în primul rând protejau echipamentele de precipitații și în al doilea rând ascundeau echipamentul. Dacă nu-l vedeai cum arată, nu știai pe ce frecvențe e capabil să asculte. Vorbim de anii '70-'80 :)

Odată cu căderea Zidului Berlinului stația a rămas fără obiectul muncii și a fost închisă. S-a plimbat pe la câțiva proprietari cu idei imobiliare, dar de concretizat, nu s-a concretizat nici una dintre ele. Inclusiv David Lynch a deținut proprietatea, câțiva ani, cu intenția de a realiza aici o Universtitate de Meditație Transcedentală. În prezent, se poate vizita, printr-un tur organizat: costă în jur de 7 euro de persoană, nu se poate face programare, se pleacă din oră în oră iar ultimul tur este la ora 17:00.

Dacă povestea de mai sus nu e suficientă, vă mai pot da și alte motive pentru vizitarea stației:

  • Pentru graffiti: mai toți pereții sunt fie desenați, fie în curs de desenare (pe platformă am dat peste un artist care realiza chiar un timelapse cu desenul la care lucra). Mesajele sunt unele adânci, altele superficiale, multe dintre ele amuzante, dar vă recomand să vă rezervați ceva timp pentru a le aprecia pe îndelete.
  • Pentru Berlinul văzut de sus. Nu sunteți în inima lui, dar priveliștea e interesantă.
  • Pentru ecourile care se formează in domuri, mai ales în cel mare central. Stați în mijloc și bateți din palme: acustica e incredibilă.
  • Pentru plimbarea prin pădurea Grunewald, până la stație. Atenție la mistreți, totuși, nu vă abateți de la poteci :)

Mai multe fotografii puteți vedea în galeria de mai jos: