Zile birmaneze: Myanmar atunci și acum

A fost odată ca niciodată, a fost odată un imperiu mare și puternic. Pe la anul 1200, când pe plaiul nostru mioritic Negru Vodă și-a lui ceată descălecau întru fondarea Țării Românești, pe plaiul irrawaddez înflorea și deja decădea imperiul Pagan, care, în răstimpul a trei secole, a influențat întreaga istorie a ceea ce urma să devină Birmania (acum Myanmar). Ce a rămas din el și din secolele următoare, epoca de aur a Birmaniei Imperiale, nu este nici cultura, nici cosmopolitismul, nici exotismul, nici bogăția sau alte valori efemere, ci doar arhitectura: din peste cele 10.000 de temple, pagode și mânăstiri, au mai rămas împrăștiate pe câmpia Baganului vreo 2000. Peste mărețul imperiu a trecut un mileniu, dar ce l-a sabotat cu adevărat au fost ultimii 150 de ani.

Fast forward până în 1922. Un George Orwell de vreo 19 ani tocmai se înrola în Poliția Imperială Indiană din Birmania; după trei războaie violente în decurs de 60 de ani, țara devenise colonie britanică și fusese alipită forțat la India. La sosirea lui Orwell, Birmania era deja de zeci de ani sub stăpânire britanică – administrația, politica, industria, agricultura, exporturile erau controlate de marele Imperiu, care își îndesa buzunarele, plângându-se de căldură, de climă și de lenea caracteristică a localnicilor transformați în servitori și lachei și lăfăindu-se colonial în decorul exotic.

Petuniile erau uriașe, aproape cât copacii. Nu era nicăieri gazon, erau în schimb hățișuri cu boschete și arbuști de-ai locului – copaci gulmohar, umbrele uriașe cu flori roșii ca focul, frangipani cu florile lor alburii fără tulpină, bougainvillea purpurii, hibiscus rubiniu și trandafiri chinezești rozalii, crotoni verzi ca fierea, umbrare frunzoase de tamarind. Te dureau ochii de atâtea culori.

  Temple pe câmpia Bagan

Temple pe câmpia Bagan

  Apus pe lacul Taungthaman, lângă Mandalay

Apus pe lacul Taungthaman, lângă Mandalay

Experiențele de ofițer în Birmania, unde a rămas aproape cinci ani, au dus la crearea primului roman al lui Orwell, publicat abia în 1934, Zile birmaneze. Tonul cărții se schimbă adesea între duioșia față de frumusețea crudă și naivă a țării și a oamenilor, critica societății hibrid plină de ariviști și corupți locali care îi lingușesc pe gentlemen-ii britanici, leneși, blazați și rasiști; cel mai adesea însă vocea lui Orwell se ridică, prin cea a personajului său principal, Flory, împotriva imperialismului și a efectelor distructive asupra coloniilor. Indiscutabil, industrializarea a transformat economiile agrare și culegătoare ale populațiilor Asiei, care au prosperat, însă banii exporturilor fabuloase (de lemn de tec sau de orez, în cazul Birmaniei) rămâneau în punga groasă a englezilor.

– Birmanezii pot să facă singuri comerț? Pot să construiască mașinării, corăbii, căi ferate, drumuri? Sunt neajutorați fără voi. Ce s-ar întâmpla cu pădurile Birmaniei dacă nu ar fi aici englezii? Ar fi imediat vândute japonezilor, care le-ar tăia și gata. Când, sub mâinile voastre, chiar le merge bine. Și, în timp ce negustorii voștri dezvoltă resursele țării, oficialii voștri ne civilizează, ridicându-ne la nivelul lor, din pur spirit civic. Este o dovadă magnifică de auto-sacrificiu. 

– Prostii, doctore. Îi învățăm pe tineri cum să bea whisky și să joace fotbal, nimic mai mult. Uită-te la școlile astea – ies din ele pe bandă funcționărași de doi lei. Nu i-am învățat pe indieni nici măcar un singur meșteșug util. Nu îndrăznim, de teama competiției. Ba chiar am sufocat câteva industrii. Unde s-a dus muselina? Prin 1840 în India se construiau corăbii, pe care tot ei le navigau. Acum nu ai mai putea să construiești nici o barcă de pescuit decentă. În secolul 18 indienii turnau tunuri la standarde europene. Acum, după ce am stat noi 150 de ani peste ei, nu mai poți face nici măcar un cartuș de alamă în tot subcontinentul. Singurele nații est-asiatice care s-au dezvoltat repede sunt cele independente. Nu o să mai aduc în discuție Japonia, dar uite, spre exemplu Siamul…” (discuția personajului principal, Flory, cu un doctor indian în Birmania)

  Apus pe lacul Taungthaman, lângă Mandalay, cu podul U Bein in fundal

Apus pe lacul Taungthaman, lângă Mandalay, cu podul U Bein in fundal

Kyauktada era un târgușor obișnuit din Birmania de Nord, care nu se schimbase prea mult de pe vremea lui Marco Polo până în 1910, și care ar mai fi dormit în Evul Mediu înca vreo 100 de de ani, dacă nu ar fi fost un loc nimerit pentru un capăt de linie feroviară”.

Cam același lucru se poate spune și în 2015, la aproape 100 de ani după vremea lui Orwell acolo. Englezii au făcut din Birmania cea mai înstărită țară din Asia de Sud Est, dar cu prețul secăturii resurselor sale. Când au plecat, în 1948, au plecat cu banii, cu funcționarii și oficialii, lăsând sistemul să se năruie în mâinile foștilor lucrători pe plantație și ariviștilor șmecheri precum magistratul U Po Kyin din romanului lui Orwell. Toți emigranții atrași de aparenta bunăstare economică, milioane de indieni și chinezi, au rămas șomeri, împreună cu birmanezii, și întreg sistemul social și economic al țării s-a prăbușit.

În momente de restriște, poți conta pe armată să pună ordine în problemă. După 14 ani de independență slab mânuită, în 1962 o lovitură de stat a adus la putere dictatura militară, care s-a încheiat abia acum câțiva ani. Ecourile ei și ale imperialismului interruptus rămân însă, cu urme mai adânci decât ar fi putut vizionarul Orwell să întrevadă.

  Femei strângând iarbă în fața pagodei Sandamuni, la poalele dealului Mandalay  

Femei strângând iarbă în fața pagodei Sandamuni, la poalele dealului Mandalay 

  Piață la marginea drumului

Piață la marginea drumului

Birmania, care a revenit la numele vechi, Myanmar, în 1989, abia se târăște prin secolul 21, încercând să se extragă direct din cel de-al 19-lea. Dacă Orwell s-ar găsi acum pe străzile din Mandalay, unde cânta cântecele de dragoste fetișcanelor care făceau ochi dulci ofițerilor “Ingaleik”, ar vedea puține lucruri schimbate – civilizația (sau lipsa ei) a stagnat, în schimb vezi mai mult beton, mai puține haine tradiționale și mai multe ieftinătățuri chinezești, mai mulți soldați, dar nu din poliția imperială, ci din forțele armate Tatmadaw; scutere – peste tot, câteva mașini. Ieșind din oraș, spre zona rurală, cu greu îți mai poți da seama în ce secol ești.

Anul 2015 e dat de gol doar de plasticul reclamelor la Coca Cola, care contrastează cu colibe din frunze uscate de palmier; cotețe sordide, acoperite cu bannere de plastic din reclame la whisky (Grand Royal, enjoy life!), alături de care o vacă birmaneză cocoșată (de la natură, marca zebu) se învârte amețită în cerc pe lângă o piatră de moară, măcinând agale prin Evul Mediu. În spatele ei țăranul vorbește la un telefon mobil din secolul 21, zbierând în el ca într-o portavoce de tablă și ascultându-l pe celălalt pus pe speaker.

Oriîncotro te uiți, se stă sau se mănâncă – ciuciți pe scăunele roz sau vernil (și ele din plastic), oriunde – în praf, în stradă, sub un copac sau lângă un fir de apă care emană mirosuri fetide. Femei îmbrăcate în longyi (fuste-tub, sarong), cu imprimeuri care aduc aminte de capoatele turcești de pe tarabele din piața Crângași, poartă pe cap tăvi uriașe cu mâncăruri prăjite.

Femeile – chiar și cea mai calică și oropsită bătrânică – poartă pe față urme de thanaka, pasta discret aromată cu pretinse efecte cosmetice și anti solare, utilizată în mod tradițional în Birmania de milenii (ciudat, deși descrie detaliat portul myanmarez, Orwell nu menționează nici măcar o dată thanaka). Nu arată ca în pozele de pe National Geographic, întinsă în cercuri perfecte sau chiar pictată cu atenție sub formă de frunză – cele mai multe birmaneze par că au luat pasta în palme și au întins-o pe față fără să se uite în vreo oglindă. Copiii sunt zmângăliți în thanaka de sus până jos, iar bărbații nu par să dea doi bani pe această cochetărie, protejându-se de soare cu pălăriile conice împletite din fâșii de frunze de palmier sau cu pălării de cowboy contrafăcute în Indonezia, marca “Mqlboro”.

Pacea și liniștea drumurilor populate de căruțe trase de aceleași văcuțe cocoșate s-a transformat în ultimii ani într-un iureș de claxoane. În Birmania se conduce pe partea dreaptă, dar, în mod sucit, majoritatea volanelor mașinilor și microbuzelor sunt tot pe dreapta. Vizibilitatea scăzută și semnalizarea luminoasă inexistentă la căruțe și chioară la mopede înseamnă că șoferii trebuie să își manifeste totuși cumva prezența – prin claxoane repetate. Un drum prin Myanmar (interorășenesc sau urban) e o operă cacofonică nesfărșită de claxoane – subțiri și enervante ca niște țânțari sau nervoase ca niște elefanți cu gâlci. Prin mijlocul scandalului plutesc preoți buddhiști – unii cară în brațe castroanele mari pentru donații (bani sau mâncare), alții fac poze cu telefonul la ceva interesant de pe stradă sau chiar turiștilor, care la rândul lor le fac poze, fascinați de prezențele lor serene în haosul prăfuit birmanez.

 “Uită-te numai [la dansul tradițional pwe, n.e.] e grotesc, urât chiar, de o hidoșenie voită. Are chiar și ceva sinistru. […] Fiecare mișcare pe care o face fata asta a fost studiată și transmisă din generații. Ori de câte ori te uiți atent la arta popoarelor estice vezi asta – o civilizație care se duce mult în urmă, în vremurile când noi ne mâzgăleam cu vopsea albastră de război pe față. Într-un fel nedefinibil, întregul spirit al Birmaniei e adunat în modul în care fata asta dă din mâini. Când te uiți la ea, vezi plantațiile de orez, satele de sub copacii tec, pagodele, preoții în veșmintele lor ca șofranul, boii de baltă care înoată în râuri dimineața, palatul lui Thibaw…

Chiar dacă nu vei găsi nici vreo urmă din vremurile descrise de Orwell în Zile birmaneze (și engleza au uitat-o) în Myanmarul de azi, amândouă merită atenția – și țara (cu anumite rezerve), și cartea, pe care o puteți citi online în engleză aici sau o puteți cumpăra într-o traducere recentă de la Polirom.

Notă: traducerile citatelor sunt după ediția în limba engleză a Operelor complete ale lui Orwell (1976) și ne aparțin.

Articol original scris pentru Bookaholic, aprilie 2015