The Road to Mandalay (Myanmar)

Când am planificat călătoria în Thailanda, Myanmar și Cambodgia, am răsucit și învârtit traseul (calendar, avioane, tarife, cazări și autobuze) până am reușit să strecor o zi și jumătate și în Mandalay.

Ar fi fost ceva mai ușor să mergem din Bangkok în Bagan via Rangoon (fosta capitală, redenumită și ea de noul regim în 1989, odată cu țara: Birmania/Burma devenea Myanmar, iar Rangoon Yangon, scurt timp după aceea părăsit în favoarea noii capitale, Naypyidaw), dar în capul meu se învârteau versurile lui George Orwell, ”When I was young and had no sense / In far-off Mandalay / I lost my heart to a Burmese girl / As lovely as the day”... pe muzică de Robbie Williams.

Pam-pam-pam-pa-ra-ram-pam-pam... Și uite așa, ca să îmi fac vocile din cap să tacă, am aterizat într-o frumoasă dimineață pe un câmp uscat din Mandalay, unde singurele pete de culoare erau niște tufe de bougainvillea (planta asta, jur, crește în cele mai dubioase locuri de pe pământ, dar când o aduci acasă, o mângâi, o legeni și îi spui George, se ofilește și moare). 


Drumul spre Mandalay” a însemnat odată călătoria pe fluviul Irrawaddy, de la Rangoon (noua capitală) până la Mandalay (vechea capitală), un drum de 700km pe apă, cu vapoare cu zbaturi. L-a făcut și Rudyard Kipling, pe când era un ziarist tinerel, și în urma lui a scris și poemul (The Road to) Mandalay, cotropit de amintirea subcontinentului indian și a fascinațiilor lui, mai ales cele cu fustă. (Rectific, deoarece în partea aceea de lume poate fi ambiguu: mai ales domnișoarele de culoarea migdalei.)

An' I'm learnin' 'ere in London what the ten-year soldier tells: /If you've 'eard the East a-callin', you won't never 'eed naught else.
No! you won't 'eed nothin' else / But them spicy garlic smells, / An' the sunshine an' the palm-trees an' the tinkly temple-bells;
On the road to Mandalay
”.

Asfaltul, această necunoscută.

O birmaneză mătură frunzele din praf cu un târn de paie.

În general, când nu cară, oamenii stau.

Și stau.

Myanmar fusese un ghimpe serios în coasta acestei excursii. Internetul nu e darnic cu informațiile, așa cum nici turismul nu e prea darnic cu țara. Puținii vizitatori se întorceau cu povești care implicau o lipsă totală de comunicare în limba engleză, prețuri mari, plătite în bancnote de 100$, musai nou-nouțe (motiv pentru care am mers și noi cu câteva bancnote presate într-o carte precum florile în jurnal, ca să aflăm cu bucurie că s-au mai relaxat un pic lucrurile și putem utiliza moneda locală, kyatul, rată de schimb 1 euro la 1300 de kyați). Nimeni nu știa să ne spună unde e autogara, cum o cheamă, cum ajungi la ea, cum poți cumpăra bilete, în general nimeni nu știa nimic. Noroc cu un birmanez amabil, care ar trebui să primească un premiu onorific de la tripadvisor pentru activitatea de pe forum.

După ceva parlamentări la aeroportul care arăta cam ca acum 40 de ani, într-o limbă care cu greu poate fi numită engleză, ne-am trezit într-un taxi (yeah, bitches) spre autogară, fluturând foile A4 pe care ne printaserăm biletele de autobuz cumpărate online (civilizație FTW!). Ne simțeam ca și cum învinseserăm sistemul, ca și cum doborâserăm zidul Berlinului. 

Vorba bardului, Birmania era stridia noastră.

...Care ne-a căzut în praf, odată cu falca de jos, când am ajuns la autogară. Prima impresie despre Mandalay nu fusese grozavă, un pic de bidonville, praf mult, cârpeală peste tot, un banner publicitar cu culorile regale ale whisky-ului Grand Royal folosit pe post de acoperiș la o cotineață improvizată, scaune murdare de plastic pe la toate colțurile, dughene care par să vândă orice și nimic, sărăcie, murdărie și bougainvillea. Și nu e așa doar la periferie.

Autogara însă a depășit orice lipsă de așteptare. Un spațiu uriaș pe care erau împrăștiate câteva șiruri de maghernițe mizere pe post de terminaluri, între care câmpul arăta ca primele faze de formare a unei gropi de gunoi. Mă așteptam să văd vulturi planând și înșfăcând în gheare vreun copil mai pirpiriu. Sau așezându-se la masă pe vreo carcasă de bivol. 

Cum viața în general pare mai roz cu burta plină, am purces în căutarea unui loc decent de luat prânzul. Ne-am lămurit repede că decent înseamnă în Birmania locul în care n-ai mânca nici mort la tine acasă, și am comandat două farfurii din ceva ce n-aș putea numi, dar care arăta ca o farfurie de pui fiert, bălăcindu-se într-o zeamă subțire, cu fire de salată opărită și orez. Noroc că până a venit am apucat să radem două beri reci (în halbe bocnă, scoase din congelator), ceea ce m-a făcut pe mine să mă implic direct în farfurie, iar pe Mugurul, uitându-se într-o dungă la furculița de o curățenie îndoielnică, să ceară bețișoare, dorință întâmpinată cu aceeași privire pe care ai primi-o dacă ai cere bețișoare la McDonalds. Culmea e ca a primit.

  "Dap. N-am semnal." (și n-a avut cât am stat în Birmania)

"Dap. N-am semnal." (și n-a avut cât am stat în Birmania)

  Undeva acolo, după ușa din spate, era și toaleta. Da, în casă! Fix lângă plita sfârâitoare de la bucătărie, într-un coteț de scânduri. Iar apa se trăgea fără fir, cu castronul din găleată. 

Undeva acolo, după ușa din spate, era și toaleta. Da, în casă! Fix lângă plita sfârâitoare de la bucătărie, într-un coteț de scânduri. Iar apa se trăgea fără fir, cu castronul din găleată. 

  Culoarea și materialul omniprezent al scaunelor din Birmania.

Culoarea și materialul omniprezent al scaunelor din Birmania.

Cum trenul în Myanmar nu prea e o opțiune pentru turiști (trenurile sunt foarte lente și murdare, iar infrastructura e străveche, astfel încât experiența e zguduitoare pe toate planurile), ne gândiserăm și noi să mergem din Mandalay în Bagan (la Nyaung U, mai precis), cu vaporul, să vedem un alt aspect al țării, să apreciem vechea rută colonială de transport, să cunoaștem viața locală și să admirăm malurile fluviului.

Ne-am cam îndoit de idee când am văzut că o barcă super expres face 12 ore, iar una doar expres vreo 15. Ne-am răzgândit de tot când am văzut imagini cu malurile extrem de neimpresionante (și de îndepărtate - fluviul se lățește pe alocuri până la 10km) și am citit cât de aglomerat, incomod și murdar este acest mijloc de transport (link, link), unde confort poate însemna să ai la dispoziție un scaun de plastic pe punte.

Drumul Mandalay-Bagan-Mandalay l-am făcut deci motorizat, ocazie care ne-a oferit într-adevăr o imagine complexă (zgâlțâită,, chinuită și lungă) despre Myanmar, despre drumurile sale prăfuite, despre sate, localnici, mijloace de transport, agricultură (sau lipsa ei), civilizație (la fel), mâncare la marginea drumului, moda rurală și urbană (ca în orice țară asiatică respectabilă, încălțămintea rege este șlapul; de catifea, că e tradițional și ține la praf), arhitectură, cu un sentiment puternic de pierdere și regret, pe care l-am avut și în Sri Lanka. Exotismul subcontinentului indian, farmecul tradițiilor străvechi, cultura materială și spirituală, artele și meșteșugurile, toate s-au năruit sub plastice, haine europene ieftine și kitsch. Asta este azi Birmania autentică.

Ne întindem pe episoade - povestea continuă aici: Zile birmaneze, atunci și acum.

  Varianta 'open air' la 'hole in the wall'-ul asiatic. Aspectul lor constant insalubru ne-a făcut să mâncăm o zi întreagă în Mandalay doar banane și biscuiți. 

Varianta 'open air' la 'hole in the wall'-ul asiatic. Aspectul lor constant insalubru ne-a făcut să mâncăm o zi întreagă în Mandalay doar banane și biscuiți. 

  O altă constantă: căratul de papornițe și baloturi, în devălmășie. 

O altă constantă: căratul de papornițe și baloturi, în devălmășie. 

  Aratul se face manual, cu văcuță și plug de lemn

Aratul se face manual, cu văcuță și plug de lemn

  Văcuță și căruță

Văcuță și căruță

  Autobuz. În general cel mai bine și sigur stau bagajele. Călătorii - pe unde apucă.

Autobuz. În general cel mai bine și sigur stau bagajele. Călătorii - pe unde apucă.