Cu bicicleta prin Bagan (Myanmar)

Am ajuns în Bagan nițel cam zdruncinați. Fizic și psihic deopotrivă. Călătoria spre vechea capitală a Imperiului Pagan e destul de anevoioasă într-o țară precum Birmania. Pardon, Myanmar.  

[Un pic confuzi între Pagan, Bagan, Birmania și Myanmar? Paranteză, ca să ne înțelegem:  Acum mai bine de un mileniu, pe când țările de azi erau încă neasamblate, a fost odată, pe malurile râului Irrawaddy, care coboară din nord, aproape de China, până jos, la marea Andaman, un măreț imperiu, numit Pagan, cu capitala omonimă, al cărei nume (Pukam, orașul care calcă în picioare dușmanii) s-a deformat în Bagan. Populația care locuia pe malurile râului Irrawaddy se numea Mranma, sau Bamar, și, fiind cei mai numeroși, au dat treptat și numele, și limba, teritoriului, care s-a numit Burma / Birmania până în anul 1989, când au adoptat denumirea cu rezonanțe străvechi de Myanmar.]

Veneam din Bangkok și zburaserăm până în Mandalay, de unde, loviți de un noroc ieșit din comun (dată fiind lipsa totală de comunicare în limba engleză... sau a existenței vreunei litere din alfabetul latin), reușiserăm să nimerim, mai bine ca orbul Braila, autogara, "terminalul" și microbuzul care pleca din Mandalay în Bagan.

Ce n-am nimerit însă au fost locurile. Ne-am asezat, ca doi guguștiuci fraieri, pe ultimele locuri, pe roata din spate. Cei sub 200 km de drum au durat vreo patru ore nesfârșite pe drumuri hărtănite și hâțânate, piperate cu claxonatul infernal care este baza condusului în Myanmar. 

[Încă o paranteză: moștenire a ocupației britanice, birmanezii au păstrat volanul pe dreapta, nu din nostalgie, ci din sărăcie, cine are bani să schimbe atâtea mașini? Cu toate acestea, prin anii 70 li s-a năzărit să schimbe sensurile de mers, astfel încât se conduce europenește, pe dreapta. Cu volan tot pe dreapta. Concluzia? Nimeni nu vede nimic, așa că se claxonează vârtos, orice ai conduce: autoturism, camionetă, microbuz, motoretă, bicicletă. Nu doar la depășire, cum ai crede, ci preventiv, ca să nu te izbească vreun depășitor din față. Astfel încât orice drum prin Birmania e o cacofonie trompețită pe toate tonurile, ca o turmă de elefanți care își suflă nasul.]

Ce căutam în fundul Birmaniei era vechiul oraș Bagan, bătrân cam de un mileniu, din strălucirea căruia au rămas azi vreo sută de km pătrați de stepă roșiatică prăfoasă, presărată cu vreo 2000 de temple, stupe și pagode, o cifră impresionantă, care se ofilește când afli că doar atât a mai rămas din cele peste 10.000 de asemenea construcții împrăștiate pe câmpia Baganului acum o mie de ani, pe când la noi hălăduiau pecenegii, Moldova încă nu fusese... descălecată și mâzgăleam azbuche pe chirpici.

În fața unei asemenea opulențe arhitectonice, culturale și religioase (în jurul templelor existau școli de limbă pali, gramatică, știință și filosofie budistă), ne-am lăsat telefoanele (no gsm, no wi-fi, no problem), am luat lanternele și apă și am sărit pe biciclete întru explorarea low-tech a minunii arheologice antice.

Scârț-scârț-scârț-scârț... 35 de grade. Umbră ioc pe drum. Copacii sunt mărunți și rari. Și oricum, nu e de zăbovit, abia dacă am văzut... trei temple identice de azi dimineață. Măcar în ele e răcoare. Și întuneric. Cum le place șerpilor mai mult. În picioarele goale (e musai sa te descalți la intrare), lipăind prin penumbră pe dușumeaua de piatră a unor temple în care poate n-a intrat nimeni zile întregi. Din fericire, exact pentru asta aveam la noi frontalele. Au prins bine mai ales pe scările interioare.

Templele, pagodele, dagobele și mai rarele vihara și kyaung (mânăstiri) sunt în mare proporție părăsite și în și mai mare proporție extrem de similare. Jos e o sală mai mică sau mai mare, (numită "tronul leului" în simbolistica arhitecturii stupelor) adesea în formă de cruce, cu o statuie sau mai multe în centru, cărora le dai ocol.

Pe laterale pleacă niște scări abrupte și înguste, pe care orbecăi până ajungi la nivelul superior, o terasă mai mare sau mai mică în jurul clopotului principal care formează silueta tipică a dagobelor/ stupelor budiste. Nu sunt teribil de ornate, pictate sau sculptate. Nici prea bine întreținute nu sunt, că accesul e liber și nu le restaurează (încă) nimeni.

bagan-26.jpg

Stupa se găsește sub forme și niveluri diferite de flamboaianță prin toată Asia budistă, reprezentând, în funcție de model, fie mormântul lui Buddha (cum sunt cele ca niște movile uriașe din cărămidă), fie silueta lui Buddha în meditație (cele în formă de clopot).

De asemenea, se mai povestește că atunci când Buddha își dăscălea învățăceii cum să aibă grijă de rămășițele sale pământești după moarte, mai precis să le așeze în patru monumente diferite, ei l-au întrebat cum să arate aceste clădiri. Buddha și-a dat jos una dintre robe, a împăturit-o de mai multe ori, iar peste ea a pus, cu fundul în sus, castronul său pentru donații, prefigurând forma aproximativă a stupelor - o bază pătrată cu un dom deasupra.

Peste această formă simplă s-au suprapus zeci de elemente simbolice - cele patru laturi ale bazei, orientate spre punctele cardinale, reprezintă cele patru stagii ale existenței lui Buddha - nașterea, iluminarea, prima predică și nirvana. Indiferent de formă - semisferă, clopot sau con - spira este un alt element comun, având de obicei 13 cercuri, reprezentând etape ale iluminării. Umbreluțele, și ele un element recurent, înseamnă protecție și măreție regală, iar în vârf sunt figurate soarele, luna și o nestemată, reprezentând trezirea, înțelepciunea și ilumnarea.

Exceptând sala tronului leului de jos, unde se poate intra, unde sunt ofrande, statui și căi de acces (scări) spre terasele exterioare, restul stupei, unde, teoretic, ar fi fost depuse rămășițele lui Buddha, este ermetic, complet închis. Credinciosul nu trebuie de fapt să intre neapărat în stupă, traseul său de venerație îl duce, în meditație, în jurul ei, pe exterior, vizualizând iluminarea - o mișcare circulară similară cu circumambulația în jurul Kaabei de la Mecca. Lucrul este mai evident arhitectural la stupele tradiționale din India și Sri Lanka, cele din Myanmar neavând foarte bine definită terasa circulară de jos.

Chiar dacă nu știi simbolistica cea complicată a unei stupe, asta nu le face mai puțin fascinante - 2000 de temple vechi de 1000 de ani, pe care te poți cocoța, lipsit de vreo reverență imediată pentru semnificația lui religioasă, dar apăsat de imensitatea numerică și istorică a momentului.

Ciucit pe un petic de umbră (pârjolește rău piatra tălpile goale) pe care îl împarți cu un vânzător local de nimicuri sfințite și mandale magice, te uiți jos, la cele câteva biciclete ruginite parcate în praf, la șareta cu două roți trasă de un căluț cam costeliv și juri că din ea o să coboare un sergent englez cu mustață ca a lui Kipling, oferind brațul unei domnișoare cu pălărie și umbrelă de soare. Nimic nu pare schimbat de acum mai bine de 100 de ani. Și ce înseamnă 100 de ani când ești un templu care a bătut mia?... 

bagan-03.jpg

Turiști prin Myanmar sunt puțini, dar numărul lor este în creștere. În Bagan îi vezi rar, dimineața la breakfast, seara la vreun restaurant, iar în timpul zilei teritoriul e atât de vast încât arareori mai vezi pe careva. Bătaia peștelui este însă la răsărit și la apus. Atunci, unde te întorci, vezi o stupă acoperită de turiști așezați confortabil pentru spectacol - dimineața cel al baloanelor cu aer cald, seara cel al apusului violent.

Dimineața, bine îmbrăcați (noaptea scade temperatura sub 18 grade) ne-am scârțâit și noi bicicletele până la cea mai apropiată stupă, ne-am instalat pe câte o cărămidă alături de restul publicului și am așteptat:

A meritat. Una dintre atracțiile Baganului este zborul cu balonul cu aer cald la răsărit, timp de vreo oră, peste toată câmpia.

Mai întâi le auzi, când nici soarele nu a dat încă, umflate șuierător undeva în depărtare, ițindu-se unul câte unul, înghesuindu-se ca niște cățeluși nerăbdători. Și, când se ivește soarele, începe spectacolul. Și pentru cei din nacele, și pentru cei de jos:

De data asta nu am luat balonul, ni s-a părut cam mare prețul de 330$ de persoană. Toată țara, de altfel, are prețuri surprinzător de mari pentru nivelul de confort, civilizație, curățenie și infrastructură pe care îl oferă. După două zile de pârjolit la foc mic pe bicicletă, nu am pregetat însă să dăm vreo 25 de dolari pe un taxi cu aer condiționat, care să ne ducă seara cei 19 km dus-întors* până la turnul Nann Myint, o hidoșenie recentă (10-11 ani), de vreo 60m înălțime, cu terasă panoramică (și bar) în vârf, de unde se poate vedea ca în palmă câmpia Baganului presărată cu sutele de temple, sub culorile imposibile ale apusului.

*În apărarea noastră, am ajuns acolo și cu bicicleta, dar pe o scurtătură pe care nu o luau nici șerpii, plină de soare și nisip fierbinte, gros și pufos. O plăcere să rulezi pe el. 

Apropo de prețuri, uite câteva, să vă faceți o idee. Hotelul la care am stat noi a costat cam 50 eur pe noapte, iar camera a fost austeră spre urâtă, baia cam șubredă și murdărică, wi-fi-ul existând, însă pustiu, fără internet, singurul lucru excepțional fiind micul dejun grandios și sardanapalic, în aer liber, pe sub baloanele cu aer cald în zbor.

Dacă am fi fost dispuși să plătim triplu pe cazare, am fi putut avea un apartament cu balcon spre piscină și grădină. Dacă am fi fost dispuși să dăm vreo 400 eur pe noapte pe un bungalow, am fi putut sta în oaza verde ireală de la picioarele turnului de unde am văzut apusul fabulos de mai sus.

  În depărtare, turnul Nann Myint

În depărtare, turnul Nann Myint

Ne-am mai duce o dată în Bagan? Categoric. Dar cu avionul. Și cu 700 dolari extra, puși la presat, pentru un zbor dublu cu balonul la răsărit. Și un shot de ceva tărie, ca unii dintre noi au rău de înălțime. 

Vreți și mai multe poze? Mai avem, vreo 90, în galerie.

Alte articole despre Myanmar (musai să le citești pe toate, să înțelegi contextul):
Zile birmaneze, Myanmar atunci și acum
The Road to Mandalay