Armenia

În ciuda situaţiei economice, accentuată de starea permanentă de conflict cu Turcia şi cu Azerbaidjanul, care deţine încă zona Nagorno Karabakh, armenii sunt nişte oameni mândri. Atât ca indivizi, cât mai ales că naţiune. Se mândresc a fi prima ţară devenită creştină, în 301 d.Ch., se mândresc cu miile de mănăstiri şi biserici, cu civilizaţia antică şi reflexul ei timid în contemporan.

Oamenii sunt însă cam trişti, ţara e în metastaza. Economia se târăşte greu după ce în ’88 un cutremur a ras 80% din industrie. În toată Armenia trăiesc 3 milioane de oameni, dintre care o treime sunt în Erevan. În restul lumii diaspora numără peste 9 milioane. Din aceştia, câte un om de succes (se spune că în materie de făcut bani, armenii sunt mai răi - sau mai buni - decât evreii…dar nu la ei acasă, se pare) care îşi aminteşte de acasă, mai face câte o investiţie pentru reconstruirea câte unei bucăţele de ţară.

Bisericile armeneşti sunt o combinaţie fericită de simplitate şi lumină.

Mănăstirea Echmiadzin (foto sus), reşedinţă a patriarhilor armeni (katholicos) te întâmpină cu ferestre mari, pereţi albi şi motive florale. Iconografia nu e la mare preţ în ortodoxismul armean, însă te lipseşti bucuros de icoane în mărime naturală pentru sentimentul uşor glacial de demnitate şi credinţă tăcută.

Cel mai puternic efect l-am simţit în mănăstirea săpată în stancă de la Geghardt (~1200 d.Ch.), luminată prin borte în tavan şi puţine lumânări, neagră de vreme şi umezeală, unde ţi-e teamă să respiri aerul, de frică de a fi incompatibil temporal, şi ţi-e ruşine dacă pantofii tăi moderni fac prea mult zgomot în liniştea medievală.

Khor Virap, în apropierea Araratului, aproape de graniţa cu Turcia, e o mânăstire cu o poveste şi o scorbură adâncă în pământ: înainte de creştinarea ţării, în anul 301, acolo a fost întemniţat Sfântul Grigorie Iluminatul timp de 13 ani. Puţul-închisoare se poate vizita, coborând pe o scară abruptă şi în fundul său afumat de lumânări şi de vreme poţi sta câteva minute (lipsa de aer e destul de apăsătoare) să îţi imaginezi cum se poate trăi într-o gaură în pământ, fără lumină, cu pâine şi apă, atâta timp.

Mai jos este templul Garni, unde te poţi opri în drumul spre Geghardt; construit pe locul unei fortăreţe antice în primul secol după Hristos, a fost parţial distrus în secolele trecute dar a fost restaurat în perioada sovietică. Pietrele de la intrare mai păstrează săpate în ele inscripţii în limba arabă. Lângă templu se mai pot vedea rămăşiţele unei băi romane, cu mozaicuri destul de bine păstrate şi ele şi construită după toate regulile de lux ale unei băi regale, deoarece proaspăt întors de la Roma cu bani de la Nero, împăratul Tiridates mai adusese cu mândrie înapoi şi obiceiurile, şi arhitectura Imperiului.

Peste regiunea Armavir şi Erevan domneşte majestuos şi cu capul în nori Araratul, vulcanul adormit, simbolul naţional al Armeniei, aflat – ironic – peste graniţă, în Turcia. Deşi expediţiilor armene le este interzis accesul pe munte, vizitatorul se poate bucura oricând de priveliştea locului unde se zice că s-ar fi oprit Arca lui Noe. Rar fără coroana de nori, Araratul domină orizontul plat al podişului înalt pe care se întinde ţara, străjuit în partea opusă Erevanului de fratele său, masivul Aragats.

Din Armenia te întorci pur şi simplu satisfăcut. Sau poate cuvântul potrivit este "ghiftuit". Nu numai cu impresii legate de cultură, civilizaţie în declin, istorie potrivnică, geografie zdrenţuită, dar şi din motive mai triviale… cum este aspectul culinar. Armenii mănâncă şi beau zdravăn. Orice masă începe ritualic prin alegerea unui conducător de toasturi, numit "tamada", care în decursul mesei va face dovada isteţimii şi înţelepciunii sale prin toasturi meşteşugite şi va invita comesenii să îşi aducă şi ei contribuţia.

După ce se bea pentru Mama Armenia, pentru restul mesenilor, pentru ocazie, pentru viitor, pentru trecut, pentru prezent, pentru orice merită amintit, se dă paharul pe gât. După o masă cu mici (nu, nu sunt tipic româneşti), cu frigărui, tolma (sărmăluțe în foi de viță), khash (o supă groasă, ca o piftie încă neînchegată), humus, hashlama, shavourma, (mâncăruri mai ales din carne de oaie), orez picant, linte şi un tamada destoinic, care te obligă să speli fiecare înghițitură cu un pahar de coniac Ararat, te ridici beat şi îndopat că un purcel înainte de ignat, însă fericit şi plin de voia bună a oamenilor din jurul tău.

Articol scris pentru metropotam și publicat prima dată în 2009

Fotografii făcute în 2004, scuzați calitatea lor, săpuniera mea avea rezoluție maximă 1600 și iso 400 :)