Etiopia: partea 4

O continuare a articolelor despre Etiopia: partea 1 / Etiopia: partea 2 / Etiopia: partea 3

Oricine merge în Etiopia vrea să ajungă și la faimoasele triburi de pe Discovery. La urma urmei, leii și elefanții au fost răpiți și mutați peste graniță, în Kenya (umblă vorba în târg prin Addis Ababa), așa că tot ce rămâne de făcut este să pornești în safariul uman care este Omo Valley.

Ca un naiv, te imaginezi pe tine și pe prietenii tăi, împreună cu ghidul, vizitând colibe de bambus, jucându-te cu copii drăgălași pictați pe față, preparând injera împreună cu femei de abanos cu piepturile goale și ochi mari, într-o comuniune perfectă între omul nou și omul vechi, în așteptarea revelației care trebuie, trebuie!, să vină în urma întâlnirii voastre.

Nu-ți imaginezi treizeci de Jeepuri de turiști trase în parcarea din pădure, chiar la intrarea în sat. Nici copiii triburilor înarmați cu mitraliere. La naiba, toată lumea are mitraliere în sud, și dacă nu, o macetă va trebui să fie suficientă. Ca să tai banane, evident.

Și, cel mai ciudat, nu-ți imaginai zeci de mursi cu farfurii în buze care sar pe tine ca niște pițipoance de club și te roagă, nu, îți cer, să le faci și lor o poză, pe 1 bir, nu, 2 biri, 4 dacă e o muiere gravidă. De care nu mai poți să scapi, aleargă ferentic de la un grup de turiști la altul, me, me, me, take picture!, îți propun un schimb pe schimb, eșarfa ta pe ceasul lui de plastic, primit probabil de la alt turist, sau măcar dă și mie o țigară, șefu.

În rest, Discovery Channel da. Natură, sălbaticie, sulițe, automutilare - membrii fiecărui trib decorați altfel, ritualuri de inițiere, colibe. La sfârșitul zilei, însă, au învățat și ei ce au putut de la omul alb. Că nimic nu e gratis. Și să nu care cumva să încerci să tragi mai multe cadre pe un 1 bir. Au învățat să numere clickurile.

Probabil cele mai interesante experiențe cu triburile din Etiopia sunt alea unde triburile au făcut totuși un pas către modernitate și, deși locuiesc tot în colibe, poartă tricouri și își dau copiii la școală, cum sunt triburile Ari sau Konso. Cu ei poți purta un dialog. Dar cum poți să te întorci în Europa fără cadrele alea cu farfurii în buză?

Mă trezesc în miezul nopții transpirată. Aud voci, nu, e un cor sau ceva de felul ăsta, care se aude de afară. Nu chiar din fața casei, mai degrabă de pe stradă. E ușor sinistru pentru că nu distingi decat un mormăit îndepărtat. Ar putea fi o procesiune care trece pe stradă sau o slujbă la biserică. La 3 noaptea? Te întrebi, și ieși afară unde, într-o beznă perfectă, și în frig, asculți cântecul, cu pielea de găină, cu sentimentul că ai picat dintr-o navă extraterestră.

Etiopienii sunt ortodocși. Mai ortodocși ca babele care pupă icoane în genunchi, iar credința lor e mult mai veche decât a noatră. Slujbele se țin noaptea, și orice traseu turistic trebuie să includă, musai, și câteva biserici sau mânăstiri.

Dar nimic nu te poate pregăti pentru mormăitul hipnotic al slujbei de noapte, care urlă din difuzoarele oricărei biserici din vecinătate, în note care uneori îți par islamice, altădată marțiene de-a dreptul.

Noaptea e interminabilă, străină, rece. Pentru o secundă, mă lasă tot elanul explorator și îmi doresc să fiu în patul meu de acasă.

Etiopia e tărâmul făgăduinței pentru orice (pseudo)fotograf care se respectă. E fucking Africa, cu copii, triburi colorate, pesiaje exotice, babuini care fura mâncare, să fii chior să nu vezi. În Etiopia, pozele se fac singure. Subiectul vine la tine și rânjește, stă la poză, apoi întinde mâna. Dacă mâna întinsă nu primește nimic, rămâne cu insistență întinsă, până când înveți să privești mai mult și să faci poze mai puțin și mai pe ascuns.

Un eseu foto aș face, dacă aș mai ajunge odată pe acolo, poate singurul care mai poate să spună ceva diferit. O serie cu turiști albi, cu teleobiective agățate de gât sau montate în tocuri, la șold, ca niște arme, îmbrăcați în veste și pantofi sport perfect curați, alergați de hoarde de copii cu mâinile întinse după câte un cadru, atârnați de buzunarele închise bine cu fermoare, de curelele de la aparat, faranji, faranjiiiii, picture, picture. Voci mici, cristaline, de copii care vorbesc 2-3 limbi străine și visează să fie șoferi de Jeep pentru turiști.

Copii care, după ce i-ai fotografiat, te întreabă, suav, dacă nu le cumperi și lor o pereche de pantofi. Te uiți la picioarele lor pline de noroi și în jur. Sunt douăzeci. Ar trebui să cumperi douăzeci de perechi de pantofi pentru că, deși doar unul a întrebat, toți vor, de fapt. Le dai câte un pix și-o acadea și uită imediat că n-au pantofi, apoi te conduc până la cazare, ca un alai, chiar dacă s-a făcut noapte și niciunul n-are mai mult de 6-7 ani.

Copiii sunt unul din motivele pentru care m-aș întoarce oricând la cazarile cu purici și căpușe, la prețurile speciale pentru albi și la budele sinistre ale Etiopiei. Copii, sucul de mango și spațiul interminabil din jur, jungă, savană, platouri montane, noroi. Spațiu în care mai poți să trăiești, încă, fără așteptări, într-un etern prezent cu apusuri violete, la fel ca și copiii desculți pentru care fiecare zi e doar o altă zi.

***

Ne trezim după ora 10. Afară e perfect senin, o lumină galbenă și veselă, de dimineață spre prânz. Toate fricile, ciudățeniile și sentimentul de înstrăinare care m-au torturat în timpul nopții au dispărut complet.

Mâncăm ceva la Canada House și pornim, la pas, pe străzile înnoroite din Addis Ababa, printre bordeie, copii și măgari, în căutarea unor periuțe de dinți.

Mai multe fotografii puteți vedea în galeria de mai jos: