Etiopia: partea 3

O continuare a articolelor despre Etiopia: partea 1 și Etiopia: partea 2

Cazarea noastră din Addis Ababa e un soi de pensiune, ca pe vremuri în Vama Veche când stăteai la oameni acasă, sau ca-n tabără, cu carpete pe pereți, baie afară, apă curentă (sau caldă) când vrea Dumnezeu, și un paznic cu fes care nu înțelege nimic din ce îi zicem, dar ne dă o cameră, oricum.

Intrarea se face printr-un gang, dintr-o stradă de periferie populată de prostituate, cluburi obscure și gherete cu tampoane, apă, mango și bere caldă. În gang, chiar la intrare, într-o cutie de frigider, doarme un domn. E răcorică, ce-i drept, la 2400 de metri nopțile sunt reci chiar și în timpul sezonului secetos.

Întrebăm de mâncare, paznicul nu pricepe nimic, dar dă un telefon, și o doamnă care vorbește engleza mai bine ne sugerează să o luăm în sus pe stradă, unde o să găsim un restaurant numit Canada House.

Mâncare europeană în Addis Ababa, la suprapreț, dar în lipsa de altceva, e delicioasă. Locul e clar pentru străini, la mese în jurul nostru depistăm niște indivizi care ar fi putut fi afaceriști sau diplomați.

Nu ne vine să credem că am ajuns. N-am făcut duș de două zile și oricum, n-am avea cu ce. Ultima noapte am petrecut-o în aeroportul din Dubai, pe niște șezlonguri, și simt cu șosetele mi se lipesc de tălpi. Mă uit în sus, înspre luna culcată și mi-e greu să cred ca sunt sub același cer ca acasa, deși ideea asta e cumva reconfortantă.

Ne bucurăm însă, ca niște copii flămânzi, de masă și de bere, și, deși n-avem nici cea mai vagă idee ce o să aducă ziua de mâine, cum o să ne descurcăm și, mai ales, cum o să putem pleca din Addis Ababa numai cu hainele de pe noi, ne bucurăm că am ajuns, în sfârșit, într-un loc oarecum familiar.

Există două variante de a călători în Etiopia. În condiții de turiști precauți, pe bani mulți și confort relativ ok, sau în locuri de backpackeri și ghizi etiopieni, pe bani puțini (5-6 dolari pe noapte, de persoană). Am ales varianta a doua, și am mâncat, două săptămâni, numai mâncare etiopiană. Injera (clătita lor națională, în care se răstoarnă câte cinci-șase feluri de mâncare pe care le pescuiește apoi fiecare, cu mâna, dumicat cu dumicat), dimineața la prânz și seara, și mâncare atât de picantă, că trebuia să mănânci puțin și să mesteci mult; tot timpul, evident, bântuit de coșmarul toaletelor etiopiene, sub formă de haznale infestate de țânțari, fără hârtie igienică, dar cu o găleată într-un colț plină cu un amestec simpatic de frunze, ghemotoace de iarbă și bucăți de ziar.

Unele din locurile unde am mâncat nu erau mai mult decât niște case, unde câteva etiopience corpolente făceau două feluri de mâncare și ni le serveau pe terasă, pe niște mese pitice și cocoțate pe chituci. Altele aduceau mai mult a cârciumi, bombe mai degrabă, unde eram singurii albi, și mâncam sub privirile curioase și amuzate ale localnicilor pentru care probabil imaginea unor turiști mâncând injera cu furculița sau încercând să cojească cu dinții un băț de bambus era de-a dreptul hilară.

Nicăieri n-am făcut nici măcar o indigestie. Etiopia e o țară mai curată decât te-ai aștepta, și chiar și în locurile care arătau de-a dreptul îngrozitor mâncarea a fost delicioasă și oamenii de o politețe răbdătoare, croită parcă special pentru turiștii prostănaci, cărora trebuie să le explici de multe ori până să înțeleagă că ciorba se toarnă pe injera și se mănâncă tot cu mâna, în niciun caz cu lingura.

Până și cazările modeste, în sate unde curentul electric era dat de o termocentrală obosită care funcționa doar până la zece seara sau până la prima furtună, au fost, în general, curate. Infestate de țânțari, ploșnițe și purici, dar curate. Sau, mă rog, respectând un standard local de curățenie, peste care turistul fițos din noi a preferat să treacă și să se strecoare nu în cearșafurile de pe pat ci doar în sacul propriu de dormit, peste care trebuia, dar trebuia, trasă claustrofobica plasă de țânțari, fără de care a doua zi te trezeai ciuruit ca-n desene animate și suspect de malarie.

***

Ne-am rupt cu greu de Canada House – cârciuma era singura zonă luminată de pe stradă, iar berea ținea cu succes piept gândurilor și întrebărilor la care trebuia să raspundem de a doua zi dimineață încolo. Nu mai suportam nici pielea de pe mine, hainele nici atât, dar m-am aruncat, îmbrăcată, sub pături. Era o liniște aproape perfectă, amenințătoare cumva. Afară auzeam doar greierii - greierii suna la fel peste tot în lume, după câte se pare - și am adormit, visând la șezlongul de pe aeroportul din Dubai, întrebându-mă dacă tot amalgamul asta de senzații nu e doar un vis și dacă nu cumva sunt, încă, acolo.

Mai multe fotografii puteți vedea în galeria de mai jos:

Citește în continuare despre Etiopia: partea 4