Etiopia: partea 2

O continuare a articolului Etiopia: partea 1

Cu un nod în gât, vocea mamei în cap (Africa ai vrut, na, Africa ai primit!) și toate posesiunile mele într-un rucsăcel pe care îl țin strâns în brațe, ca-n autobuz, deși în jurul nostru sunt doar soldații de la paza aeroportului, înarmați cu mitraliere, mă îndrept către gașca de taximetriști din care trebuie să alegem unul care să ne ducă în oraș, la cazare.

În mai puțin de un minut, primim toate ofertele posibile, în biri, în dolari, în ce vrem noi, hai neamule să te fac o cursă. Ca la Băneasa, pe vremuri, mă gândesc, recunoscătoare totuși că aici oamenii sunt totuși politicoși și nu-mi smulg bagajele din mână și le aruncă în portbagaj înainte să apuci să zici da sau ba. Nici n-ar avea ce, e adevărat, dar negocierile sunt oricum neașteptat de civilizate. Mașinile sunt identice, niște rable ruginite alb-albastre, și șoferii se cunosc toți între ei.

Batem palma, spunem adresa. Mă urc în mașină, sperând că am ales înțelept măcar cazarea, cu vocea mamei la volum din ce în ce mai mare, căutând cu disperare orice imagine familiară în întunericul care alunecă pe lângă mine pe geam, și agățându-mă, în cele din urmă, de niște palmieri făcuți din beculețe multicolore care mi s-au părut că ar putea semăna lejer cu ceva ce-aș vedea într-o intersecție din Mamaia.

Primul lucru pe care îl remarci în Etiopia e sărăcia. Sărăcia cu S mare, aia care te face să te simți rușinat de pantofii pe care îi porți, de văitatul mioritic de viață grea, de faptul că tocmai te-ai spălat pe cap și că zaci într-o bombă și bei suc de mango în timp ce la poartă te așteaptă o hoardă de copii desculți, care probabil n-au mâncat toată ziua decât injera, asezonată cu injera cu sos de roșii.

Iar dacă mergi prima oară în Sud, toate astea vin peste tine într-un contrast puternic cu peisajele absolut superbe, zebrele, hipopotamii și crocodilii din Parcul Nechisar sau savana și gazelele din rezervația Senkele, maimuțele domestice din Awassa și apusurile în culori atât de violente, încât îți dau impresia că ești pe altă planetă. În cinci-șase zile în sudul Etiopiei bifezi atât de multe emoții diferite, că nu știi exact ce să mai crezi despre ce vezi, orice filosofie pe care credeai că o să ți-o confirmi sau întărești se face bucăți, concluziile pe care credeai să o să le tragi alunecă zgomotoase, ca niște sticle goale care se rostogolesc pe gresia din băile ruginite unde încerci să faci duș, fără să ai cu ce.

Există un punct, în Etiopia, când nu mai știi ce să crezi despre nimic.

etiopia-17.JPG

Pe măsură, însă, ce copiii te înconjoară la fiecare popas și cerșesc PET-uri de plastic și pixturi, te ating solemn și precaut, dar cu un soi de speranță în privire, ca pe o combinație între Jesus și Moș Crăciun, sau pur și simplu stau tăcuți în jurul tău, în pâlcuri apărute de nu se știe unde (la urma urmei, am oprit în mijlocul pustiului!) și se privesc parcă din altă dimensiune, toate emoțiile pe care le aveai la început încep să se topească într-o salată diformă. De fapt, ajungi să nu mai simți nimic, să nu te mai șocheze nici copiii mici, dezbrăcați, cu burta umflată și muște pe față, nici peisajele larger than life sau ideea că ești la zece metri de o zebră și nu ești la zoo. Cumva, te detașezi, treptat, vezi totul de la depărtare din ce în ce mai mare.

Intuiești că acei copii sărmani nu sunt nefericiți, ba dimpotrivă, lumea lor e cea mai bună dintre lumile posibile pentru că e singura lume pe care o cunosc. Iar faptul că ești alb, și prin asta o curiozitate cu buzunarele doldora de bani, nu te mai intimidează, așa cum nu te mai intimidează nici când ți se agață câte cinci-șase de mână, de pantaloni, de eșarfă, poate-poate primesc un suvenir, poate el să fie un elastic de păr sau o brățară de tinichea, sau măcar o poveste despre cum e să fii faranji, alb, și să te plimbi, ca un bo$$, într-un Jeep de care ei poate doar apucat să-l mai vadă de departe, doar odată, când au coborât din el niște francezi la pensie înarmați cu niște teleobiective de pozat meciuri pe stadion și care valorau cam cât mâncarea pentru tot satul timp de un an.

La un moment dat, Etiopia nu mai intră în niciunul din tiparele tale prestabilite, de turist alb în căutare de aventură. E peste ele, dincolo de ele, și realizezi, cu un soi de luciditate care te lovește ca un picior în cap, că n-ai avut niciodată dreptul de a o înghesui în cutiuțele tale minuscule de opinii și prejudecăți. N-ai dreptul să-ți fie milă, să îți pară rău, să vezi în jurul tău vreo comuniune hippioată om-natură sau, mai rău, să cauți acolo simplitatea traiului arhaic și alte concepte de trei lei cu care vii împachetat și pe care trebuie, dar trebuie să le bifezi, altfel n-ai înțeles nimic din ce ai văzut.

Nici n-o să înțelegi nimic, și să pretinzi că ai făcut-o, în două sau trei săptămâni de plimbare, e o ipocrizie, o flatulație intelectuală colonialistă. Și România nici măcar n-a fost vreodată putere colonială.

Mai multe fotografii puteți vedea în galeria de mai jos:

Citește în continuare despre Etiopia: partea 3 și Etiopia: partea 4